Tudor aprinsese lumina în camera goală
descoperise că singurătatea avea mobilă lipsită de stofă
a șters ultimul rând
din gândul așezat pe perete
cu mâneca stângă și-a ascuns ochii
prea sensibili
la lumina primului rând

•
sângele tău își schimbă formula
când îl privești prea adânc prin vene
linii de tren oxidate
sfârșesc în valea morților
preferai s-o numești astfel
laitmotiv
(locomotiva defuncților)
mai vine încă unul
ții hambarul plin
cu defalcațiile celor care te-au înlocuit
până când pragul rămâne gol
păstrezi distanța între riduri
le îndrepți cu mâneca
să nu să se înnoade
altfel te depășesc
și îți cresc rădăcini sub piele

•
îți scoți numele din haina udă
sub el găsești alt nume
tot ud
pe unul îl porți ziua în piept
agățat cu o agrafă
pe al doilea îl fredonezi la miez de noapte
când luna zăbovește pe cealaltă parte a patului
astfel ții demonii încătușați
și le potolești setea din când în când
cu un pahar de apă sfințită
alegi starea de mijloc
când ești în egală măsură
peste și în
ai un prag pe care l-ai traversat de atâtea ori
încât acum s-a imprimat în piciorul stâng
dintre toate stările realului
pragul ți-a ales visul
uneori îți returnează varianta
pe care nu ți-ai permis-o niciodată
te-ai metamorfozat
din întrebarea greșit formulată
de propria reflexie
răspunsul plutește într-o stare latentă
căutând mecanismul
care să-ți ridice coroana deasupra norilor.


P.S.
încarnez cam ce rămâne
după ce mă scad din mine
numele?
nu!
se desprinde odată cu agrafa
trupul?
nicicând!
pragul îl traversase de prea multe ori în locul meu.
încerc să-mi amintesc cine a făcut lumina
Tudor?
probabil.
el locuiește în propoziția de la persoana a treia
iar eu nu mai încap decât în greșelile celei de-a doua.
verific sângele
formula s-a schimbat
verific reflexia
întrebarea plutește încă suspendată
verific locul din pat
luna încă zăbovește acolo
dacă m-aș transforma
ar fi prea simplu
dacă mă întorc
port pragul în mine
și eu mă aflu în precedentul
iar ce rămâne din mine
nu încape într-o singură persoană
incarnez.