Mint. Joc barbut cu viața. Deseori fac sex pe datorie. Promițând că voi plăti cu dragoste ulterior. Fug permanent de la locul faptei pentru că ştiu că doar prima crimă nu se uită. Femeile mă pedepsesc scriindu-mi scrisori de dragoste. Eu continui în fiecare seară să îmi bag în sac personajele. Şi, ca un bun creştin, în fiecare noapte visez că fac dragoste cu o femeie care cântă în corul bisericii.

Urăsc cărțile. Din niciuna n-am aflat că doar plasticul e veşnic.

–Eşti frumoasa! -Minți, escrocule. Mă vopsesc şi am şi un pic de burtă. -Pot demonstra. -Cum?  -Prin reducere la absurd. Îmi iese şi chestia că primul număr impar e 2.

Viața e un Salon al refuzaților. Fiecare expunem un Dejun pe iarbă. Imitându-l mai mult sau mai puțin pe Manet. Cu aceleași femei nud. Tupeiste, care te privesc cu neruşinare direct în ochi. Coş cu mere şi haine printre resturile de mâncare. Ca şi cum femeile ar face parte din meniu.

Pavilionul canceroşilor. Gagica de şaişpe ani îl imploră pe  Diomka să-i sărute sânul ce urma să-i fie extirpat, atins de tumoră. Urările de sănătate ale lui Proşka către ceilalți, când se externează, sunt cele mai frumoase dovezi de dragoste. Mai ales când pe biletul de externare scrie: tumor cordis, casus inoperabilis

Într-o zi, plictisit de viață, voi scrie dintr-o suflare o carte despre imperfecțiune. Am deja începutul, partea aia care înnebuneşte toți meseriaşii în ale scrisului:

"Într-o zi de iarnă, o femeie frumoasă s-a oprit lângă mine să respire…"

Un tip spune că am ajuns la verticalitate prin interacțiunea creierului, mâinilor şi uneltelor. Şi că specific speciei noastre e unealta de ordinul al doilea. Unealta prin care obținem unealta. Poezia ca unealtă de-al doilea? Pe dracu! Ce poți ciopli cu-o poezie?