Decorul divin își păstrează imunitatea de manechin
în spatele sticlei
unde ruga mea își ispășește o vină abstractă.

noaptea de cristal se deschide spre un vid sideral,
fără ecou.
speranța — o pojghiță tardivă de aur
pe un zeu care își pierde forma.

cerul de porțelan apasă prea jos,
neputința are fluxul greu, marin, al unui ocean interior,
însă presiunea din piept nu mai caută glas:
ea fracturează sticla.
metodic.
din interior.

cercul chinului se închide în tăcerea potirului,
dar tăișul ciobului spart nu mai deschide o rană,
ci o epifanie:
marginile lui reci îmi confiscă puterea.

strigătul nu se mai pierde în zgomot,
devine o geometrie fragilă ce fisurează vitrina lumii.
un vector latent.
dovada pură că sub cenușă
arderea continuă.