am tot obosit să umblu la suprafață

mă strădui să respir să nu mă strivesc
puțin câte puțin mă surprind trează
pentru tăceri care nu-mi aparțin
nu vreau să decid nimic
doar să mă mențin într-un calm inalterabil
să mistific durerea să plimb buna dispoziție
într-o tăcere indescifrabilă

stau de veghe până la moarte
îndoindu-mi genunchii de dragoste

mă simt într-un anonimat de împrumut
încâlcită de fericire
mă deranjează chiar povestea mea
din cauza veridicității

ridic o povară de sentimente
amestecate de-a valma cu banalități
din când în când totul se oprește
dragostea nu mai există
s-a epuizat

nimeni nu pricepe