nimeni nu avea o voință liberă
dar obișnuiam să-ți tălmăcesc visele
așezată lângă mine
decupai din căușul palmelor un Dumnezeu care să ne cuprindă
fiecare pornire
uneori era aspru și închideam ochii
străinului
într-o mare depărtare
viața își retrăgea încet ungherele
până rămânea doar umbra casei
îngânată
reușeai să te strecori
în fiecare sărutare a mamei
visătorul exilat
îmi potrivea pasul
mai încet
să nu simt nici o tulburare
dar tu mă strigai pe nume și tresăream
cuvintele mă devorau dinăuntru
le tăiam marginile
apoi le rânduiam cu privirea
cu magia înșeuam câte un dor
eliberând omul care cântă
sufletului, îndeajuns...