In seara aceasta plec…

Nu imi mai trebuie nimic, am aici, cu mine tot ceea ce trebuie, adica, nimic.
Plec fara voia mea, plecand de langa tine ma insoteste ploaia cativa pasi.
Binefacatoare pentru ogorul ce-si viseaza roadele, dar pentru mine, ploaia, e , inca, o sfarseala, o alunecare spre frig si ceata.
Stiu ca tu iubesti ploaia, ca-ti spala parul prafuit de vremi si iti mangaie piciorul lovit de gropi si pietre…
Doar ca eu tremur si nu mai pot face nimic decat sa plec.
De fiecare data ploaia imi da semnalul. Am incercat sa o iubesc, sa o ascult, sa o fac sa inteleaga ca am nevoie sa mai raman, ca vreau sa cunosc zgomotul pasilor tai rataciti prin camera dimineata in cautarea unei cesti de cafea, ca imi doresc sa desfac cu migala fiecare nod din jocul de ieri….
Dar mereu ploaia ma pune pe drum…fara a-mi arata precis calea…
Iar in seara aceasta trebuie sa plec tocmai de langa tine.
Blestema ploaia de iti va fi mai usor desi simt ca maine, chiar de maine, ma vei uita.
Parca m-as grabi sa inchid mai repede usa si parca as vrea sa vad ca plangi…ca macar incerci sa ma opresti…
Te uiti fara a pricepe, si incepi sa pregatesti patul ca si cum te-as minti.
Ramai cu bine….

Nu te mai rade cruda ploaie, iar ai avut dreptate!
Am mai lepadat un eu .
Si nu e nici o bucurie sa te desparti….