Doamne, când
ți-am cerut un destin
altfel
să nu trec prin ani de unul singur
purtai părul strâns
în condiția umană
n-ai ridicat măcar un deget
sau din sprânceană cât să îți par
inteligibil tăceai
despre cum știm tulbura apa
în fiecare zi de grație
m-ai învățat să-mi înghit viața
povestind cu tine
în lipsa unei prietene din bucurești
mi-amintesc
îți treceai printre degete câteva forme
de imaturitate
apoi ridicai din umeri și
plecai întotdeauna cu un minut înainte
pe aici oamenii obișnuiesc
să se nască într-o coadă
la rampă..
tu mai știi să plângi?