Azi Moartea mi-a mirosit tălpile. Am înțeles că fiecare zi e bună pentru a nu mai fi. Eu trec mai încet. Prea încet. Pe lângă mine aleargă oameni fără chip spre prăpăstii fără sfârșit. Sunt vinovată de această puțină fericire. Care poate că e numai o liniște. Poate e doar aproximația pe care o folosesc în definirea unui anumit fel de supraviețuire. Cine să mai știe. Mă las cu totul pe ziua de mâine.

Azi liniștea este ca o panteră neagră ce-mi toarce în brațe.