iesim fara manie in cetatea noptii
mainile ni se alungesc intre zidurile ei
ca sa putem mangaia toti trecatorii
si toate femeile pierdute
o intrebare cenusa atator zile
se pierde in vantul lui martie
ca si gunoaiele pe care le ardeau bunicii
in fiecare primavara in gradina din spatele casei

noi doi vom tine linia orizontului intre pleoape
si ingeri istoviti in jurul gatului
asa ne vom plimba printre pietrele
unei nopti nazuroase
doar mimii avizi de lumina unui ochi deschis mereu
vor mai cauta carnea sfarsitului

sa nu fie asta oare, prietene, obiceiul din care ne tragem
(culoarea zorilor crapa intunericul):peregrinarea pe spinarile negre ale instrainarii