Și plânge Alina, și cu ea plânge și cerul, și vreme nu mai e, și nu vedem că ne dispar reperele... și suntem suficienți, și le știm pe toate, și-s bibliotecile goale, și-s sălile de spectacol goale, galeriile goale, și marea iși iese din matcă... și plânge Alina...
Și oamenii fac politică, că o fac praf și pulbere și ăia de sunt aleși să o facă, e o altă poveste... și frații se omoară între ei pentru bunuri nu întotdeauna bune... și în toate breaslele invidia, uneori ignoraanța năruie totul...
Și Alina plânge, deși o rog să mergem mai departe, că uite, bate la ușă Festivalul de muzică Folk, că mai sunt aici cei rămași, că Florian Pitiș n-ar fi vrut să fie sfârșitul aici... că departele ăsta de care îi vorbesc e mai aproape de-un cântec, de-o poezie... de poetul acela Adrian Păunescu, ce mai este încă aici, de Tatiana Stepa, ce și ea se luptă cu o boala nemiloasă... și totuși, aleargă cu chitara să mai dăruiască Lumină și suflet ... Și uite, îi spun, vineri pe 10 august, La Vamă pe țărmul Mării Negre vin ei, colindătorii iubirii cu toată depărtarea aproape...
Și Alina plânge... și eu cu lacrimile strânse între dinți îi spun că trebuie să mergem mai departe, mai aproape de cei rămași, fiindcă nu mai e vreme de nici o distanță...