miercuri. ceva moarte, ceva praf pe ponte vecchio, unde aurarii își etalează mândri bijuteriile.

ceva mai puțină viață acum în mine, când deschid ochii spre mâinile tot mai subțiate de scrieri. va apărea un volum. îi simt tușul. dar, până la întoarcere, nu mă gândesc la asta.

aleg un lănțișor, un medalion. plătesc scump. așa cum am plătit orice împlinire autentică. îmi spun că merită efortul de a trăi, de a dărui. de a simți sub tălpi istoria mercantilă a bijutierilor. merită să mergi mai departe cu un fir de aur în palme ca și cum nu ai fi suferit vreodată.

amintirea deschide altă zi. un alt lănțișor, un alt medalion, un aprilie în cord. tăcere. și plânsul lăuntric.

ar fi trebuit să îi scriu. aș putea să las acum un semn - "nu mă pierde". mă destram, însă, printre străduțe. mă așez încremenită în fața unor galerii. tablouri. ating frumusețea cu palmele, ca pentru prima oară.

halucinația unei iubiri înalte, asta trăiesc. în realitate, totul este mult mai banal, mult mai simplu. concretul mă privește dur, triumfător. mă resemnez. ating lanțul de aur, inima filigranată.

îmi dau seama dintr-o dată că mi-am cumpărat o inimă. ce ironie. ce alegere inconștientă. așa cum am ales să îi fiu, deplin, fără constrângeri.

o vară în care plec tot mai departe, singura vindecare posibilă. singura călătorie în care mă confrunt cu mine însămi, să pot curăța adâncul, să pot dormi fără să mă trezească pulsul alert, zgomotul preabinecunoscut al sfârșitului. să am miezul de noapte întreg și viu.

în florența am învățat să nu mai sufăr. am zâmbit aurarilor, ei au știut să îmi aleagă ce îmi era destinat. eu nu mai știam, îmi pierdusem reperele, odată cu dragostea.