Când au trecut anii peste tine ca și un viscol neîntrerupt de ierni fără sfârșit, iar trupul îți este mult prea împovărat de durere și singurătate, te simți pustiit, te simți neputincios în fața a ceea ce viața îți așterne la picioare. Chiar dacă vrei să te găsești, nu mai reușești, îngheți și nu mai simți nimic: gerul, viscolul, crivățul din tine urlă, urlă ca un lup flămând, rămas fără putere. Să te ridici, nu poți, ești prea înghețat, prea lovit și părăsit, iar propria ta haită te-a lăsat singur, părăsit, lovit.
Așa mă simt și eu, izolată în propria mea familie, ducând singură, în mine, amintiri frumoase, urâte, dorite, uitate, amintiri care mă dor și-n același timp mă dărâmă tot mai mult. Zi de zi aceleași gesturi și cuvinte care te dor, te lovesc, te apasă, iar eu, trupul cel înghețat în timp, de timp, peste timp, nu mai am putere să mă ridic, să lupt, să văd orizontul, să ajung spre soare, lumină, vară, frumos, bucurie, iubire. De ce? Nici eu nu înțeleg de ce! Mă zbat în propria iarnă a sufletului, iar timpul meu are un singur anotimp, mereu și mereu același; nu mai este primăvară, vară, toamnă, nu mă mai pot bucura de frunze, flori, păsărele, fructe coapte și dulci, cer senin fără nori, soare strălucitor! Iarna mă îngheață, mă acoperă cu zăpadă, gheață și uneori simt cum mă amenință avalanșa care sta să vină, dar nu mai vine. Mi-e teamă uneori să mai privesc spre mâine, dar va trebui să înfrunt fiecare zi care va fi să fie.
Atât de mult mi-aș dori să pot visa, să pot fi fericită, să pot să zâmbesc și să simt în piept cum inima înghețată în timp, se dezgheață! Dar nimic, totul e la fel: ierni, ierni, ierni!!!