Se spune că odată demult au fost doi tineri care s-au iubit ca nimeni alții pe pământ. Ei locuiau într-un loc departe de ceilalți oameni nederanjând pe nimeni.
Într-o zi, el se hotărî să plece până la oraș cu niște treburi.
- Iubito, iată voi pleca la oraș azi, mă voi întoarce mâine seară, cred, căci am multe de făcut.
- Bine. Îi spuse ea, îi făcu un mic bagaj, după care plecă.
Orașul era departe de locul unde stăteau ei, așa că fu nevoit să înnopteze la un han, după care a doua zi să ajungă la cetate.
Și veni noaptea, și se puse să se odihnească căci era foarte obosit; însă avu un vis foarte ciudat: se făcu că era cu o fată frumoasă dar care nu-i vorbea deloc, însă în inima lui simți un fior adânc, un fior de dragoste mult mai puternic decât ceea ce simțise până atunci, iar în minte îi răsunau cuvintele: „Dintr-o lacrimă de trandafir, a răsărit o rază de lumină” pe care nu le mai auzise niciodată în viața lui.
Dimineață se trezi cu sufletul dezgolit, cu dorința arzătoare de a cunoaște aceea fată, însă se dezmetici și apoi porni la drum.
O dată ajuns în cetate nici nu apucă să-și înceapă treburile bine căci văzu în mijlocul cetății o statuie: fata din visul lui. La picioarele ei erau înscripționate cuvintele pe care el le avea în minte. Uimit de frumusețea statuii și copleșit de sentimentul pe care-l simțe în vis, a rămas încremenit în fața statuii, doar cu aceste cuvinte pe buze: „Dintr-o lacrimă de trandafir, a răsărit o rază de lumină”.