E persoana cu povestea încadrată în beton. Povestea acelui "tu" se intersectează cu a mea. Eu, ireparabil strânsă pe tine, cu clești digitale și aripi obosite. Stau dimineața cu urechea la subrațul tău și aud marea, ca dintr-o scoică sau o cană. Poate ești marea. Subrațul tău e marea. Sărat și umed. Mereu acolo când sufletul îmi rămâne fără busolă, pentru a-mi arăta linia orizontului sau un apus. Iar eu îți comunic impresiile mele maritime și imperative, când meriți condițional-optative. Te-aș întreba dacă liniștea uterului e egalul liniștii mormântului. M-aș roti în jurul tău violent, așteptând răpunsuri, ca o imitație proastă a Pământului ce-așteapta lumina solară. N-aș practica abstinența în universul centrat în fruntea ta, ci m-aș amăgi, bucurându-mă de simetria noastră corporală. M-aș amăgi că eu, oțetul, semăn vinului.
Femeia, metafora Terrei, o să aibă curând pielea albastră. Căci moartea mea n-ar fi mai mult decât o dispariție a eului. Una medico-legală. Și cu același albastru s-ar trece pe hârtii cu cerneluri albastre, cuvinte despre spațiul și timpul meu. Nimic despre noi. Despre curcubeul de oase și piele format pe când ploile plictisite și griul scurs ne ocolea empatic. Am fost mai mult decât amarele fructe ale unor anotimpuri aleatorii. Am fost două păsări negre, balansându-se printre coliziunile circulare de oameni finiti. De ce îți vorbesc despre finaluri? Când ești infinitul. N-ai niciun capăt. Pe când eu sunt doar jumătate panică, jumătate cuvânt. Doar un vis al unei copilarii repetate - scurtă și în van. Pe când irisul îmi vorbește de apocalipsă, inima-mi, mugure roșu de martie, îmi spală în continuare sângele. Sânge pentru supraviețuire, pentru mâine. Pentru că persoana a doua e doar persoana I, prelungită. Pentru că un Tu și un Eu sunt alb-negru. Pentru că Noi suntem gri. Până când zorii ne vor despărți.