uneori între mine și lume este o sticlă alb-transparentă, privirea mea trece prin ea, se refractă prismatic și văd nuanțele oamenilor. alteori cred că văd și nuanțele oamenilor din oameni. fiecare devine depozitarul celor care au trecut prin viața lui.

secvențe de trupuri, unele contorsionate, altele aproape fluide, prea multe încremenite. văd uneori cadavre, alteori prunci avortați. mai văd bătrâni cugetând. uneori văd moaștele sfinților din rădăcinile spiritului.

ar trebui să închid ochiul, să îmi feresc privirea, să văd mai puțin, din ce în ce mai puțin dureros, fiindcă toate straturile acestea atemporale mă îngroapă, în oamenii oamenilor, în umbrele umbrelor, nemairespirând decât prin gurile lor, nemaiatingând decât crucile lor.

nu mai am decât ochiul acela, mă răsucesc toată în el, ca-ntr-un pântec, devin embrionul unor culori încă neomenești.

aș vrea să nu mă fi născut înaintea fiilor de lumină. să mă fi luat înapoi valul din okeanos, ethereea să îmi fi adormit sufletul. să mă fi cufundat în netimp.

nu știu încotro să mai privesc azi, să nu mă mai văd durerea din sâmburele durerilor.