un ochi îți plânge în celălalt ca o lună plină plutesc eu peste o armată de vârcolaci

șapte părți de lavandă
șase de rozmarin
cinci de trandafir
trei părți de iarbă de munte
două de frunze de verbină
un vârf de mentă
un vârf de salvie
unul de măghiran

pentru cei ce nu cunosc fericirea și vor să o afle
să o facă repede
e un exercițiu de autosugestie

*

uite așa întorci gândul pe toate părțile
gândul la ce-ar fi putut fi și a fost la o întindere de mână
te împuținează se împuținează ca un buzunar de irealitate din care ai ronțăit sâmburii bucuriei imaginare
coaja lor coaja sărată a timpului miezul lor miezul dulce-amar al nostalgiei

știi ce va urma și totuși ce e nu încape decât așteptarea fragilă absurdă

la început a fost cuvântul și înainte de început a fost suflul
oamenii se iubesc în cuvinte

repetă
inspiră aer expiră-i sensul și vei avea aer

altfel plămânii ți se vor umple de noroi și pești asfixiați
nu-ți vor folosi la nimic pumnii în gură
plini de aerul altcuiva

ce mai e nu încape decât așteptarea fragilă absurdă
a unui timp fără cutremure fără fulgere măsurat în suspine
orăcăieli de broaște lăuntrice
parte din socotelile animalelor fantastice care te locuiesc