am încuiat ușa de la intrare
dar luna se strecoară printre porii lemnoși
lățindu-se apoi pe parchet ca o pată de muselină
și totul curge din gogoașa împărătească a norilor
în seva de argint a mesteacănului
purtând încă pe scoarță amprentele tale
bulbi selenari ce până nu de mult
înfloreau din pântecul Căii Lactee
genom de vegetală lumină
aruncând în ferestră cu stele
pentru dragostea noastră

acum cerul coboară în inima frunzelor
fără tine cuvântul nu-i decât
un cosaș rătăcit în părul unei femei
poem rămas printre ierburi înalte
în ultima lună de vară
și păsări cu pene lila îmi fac semne de la ocean

noi subțiem tastatura
fiecare la câte un capăt de lume
răsucind în inimi fusul orar al unei iubiri
ce încă se scrie pe sine
umplem spații goale cu fum de țigară
strângând la piept zilele ca pe o pânză a Penelopei
în care absența are azi chipul tău
arpegiu de noiembrie răsfirat printre degete
cînd duhul toamnei se așterne în lemnul oboiului
și acesta e cântecul depărtărilor ce se adună în noi
ori poate doar o altă formă de a fi împreună
așa cum îmi spuneai înainte să pleci