mergeam pe nori cu capul în jos
dar nu exista
sus
și nu exista jos
mergeam deci pe nori
atingând cu fruntea frunzele copacilor
și-ncolăcindu-mi gleznele în rădăcinile lor
dar nu eram
nici eu
și nici copacii
cu susul în jos
ci universul întreg își adunase cele trei dimensiuni
într-una singură..răsturnată
așa încât frunzele aveau adâncimea gândurilor
iar degetele mele înalțimea trunchiurilor de sequoia
atunci
m-am văzut limpede pe dinăuntru
eram subțire și roz
cât cel mai fragil capilar de pe lobul urechii