Să pot înțelege limba îngerilor
și rușine să nu-mi fie că iubesc,
aș fi vrut!
Ascunsă-n adâncul unui do minor
privesc cum ceilalți mă caută
la suprafață…

Și să cutreier nestingherită rugăciunea
ce-o șoptesc apostolii seara la denii,
cântând apoi, sie-mi,
cât de mult mi-e dor de tine…
Cât de mult!

M-aș fi dorit o mică îmbrățișare
desprinsă de brațele tale pe cer
și măsurând ceasornicul infinitului
să pot alege
bătăile ce prelungesc momentele
când soarele apune de două ori!

Dar în colțul raiului vorbele dispar
rămânând suspendate acele aripi,
noi, dar prăfuite,
căci am vrea dar nu-ndrăznim
să explorăm iubirea în vid!

Aș fi vrut,
totuși, cel mai mult,
să fi acum lângă gândul meu
și să mă iubești
chiar și când vei fi cărunt!