Când am aflat că vei pleca atât de curând
Mi-am uitat cuvintele între cer și nori
Ca visele în care sunt copil și mă joc
Închise în pod sau în sertarul cu amintiri
Am jurat să nu mai beau, să nu mai mănânc ciocolată
Să fac pace cu străinii care te vor lua
Mă uitam noaptea la negrul dintre planete și-mi spuneam
„și luna e o halbă de bere la care urlă lupii făcând spume albe la gură
cu o poftă ca pielea virginelor care își fac pentru prima dată piercinguri și tatuaje
și stelele sunt pahare pline cu vodkă sau tequilla”
și totul miroase a dans de mame părăsite cu prunci nenăscuți încă
și-a lacrimi prea mari ce nu pot ieși nici sugrumate
sufletul meu e ca pereții casei din gară în care trecerea fiecărui tren
lasă un cutremur și-o crăpătură
ca parcurile neluminate din care ieși cu julituri și miros de noapte murdară
care și-a pus luna la uscat într-o galaxie cu mai mulți sori
ca singurătatea aceea
ca o durere în tine ce n-o poți rupe
ca în diminețile în care beam apă de ploaie
auzeam coasa ascuțindu-se
și tăceam ca mieii
înghițindu-ne moartea
și priveam unul prin altul
și era între noi o lumină
ca între două oglinzi puse față-n față
când nu mai știam care eram eu, care erai tu
și plângeam că Dumnezeu era viu în ochii tăi
și știam că va muri înainte de-a-L crede
și voi rămâne goală, în frig,
arzând imaginea acelor dimineți amare
ca o tămâie
când astmatică de tine rămâneam fără aer
și speram că dacă-mi vei auzi bătăile inimii vei uita să mai mori
ca în acel lung sărut în care uiți care buze sunt ale tale.