domnișoara e cu leucoplastul de hârtie, insista tânărul cu mâinile de catifea, știa cât de urât mă irit la felurite soiuri de adezivi și substanțe bizare colate direct pe piele, știa că nu mint și cam prin ce trecusem, atenționându-și ajutoarele să țină cont de epiderma și dorința mea

venea în fiecare zi de două ori grijuliu, dimineața și seara, ca vulturul lui prometeu de nelipsit, venea să-mi curețe cu pricepere plăgile, să lege rănile și să vindece erorile unui cuțitar

truda dorinței noastre era aceasta, a triunghiului tămăduirii înfiripat pe neștiute, cu vârful isoscel înfipt direct în cer, acele muchii și vase comunicante întinse, oarecum translucid între noi

închidea fereastra și ușile, ca din pereții dărâmați ai spitalului să nu cadă rafale microbiene de praf, pe rănile ce mi le pansa

astăzi aveți ceva mai multă lumină pe chip, ar trebui să vă forțați să mâncați ceva, deja trebuie să reîncepeți să umblați, să vorbiți, să tușiți, să mergeți la toaletă, un singur zâmbet pe chipul alb, să văd, aș dori sau pe dumneavoastră înlăuntrul trupului mai puțin suferind, mărturisea tânărul cu mâinile de catifea

când m-am ridicat, lazăr, din patul rănilor aproape lecuite, l-am căutat să-i strâng mâna și să-i mulțumesc, cum se face la noi, deși zâmbetul meu de om care deja încalță pantofii de stradă ai speranței i-ar fi fost singura și absolut prețioasă acea mulțumire

nu l-am mai găsit și tânărul florin, cu mâini de catifea, n-a mai văzut vreodată zâmbetul domnișoarei cu leucoplastul de hârtie, oprită din drumul ducerii fără de întors și regret, dar ceea ce încă mă uimește este cum n-am bănuit că ar trebui să treacă vreo doi ani și jumate, de-atunci,să pot scrie ceva despre asta