Departe, poate undeva în alt timp, unde în loc de oameni sălășluiau inimi, unde pe străzi mirosea a suflete indragostite, acolo m-aș fi născut.

(Te iubeam cosmic
Nedefinit, agonizând fiecare
Clipă de fericire)

Marea, plină de geometrie, ne zâmbea cu valuri subiective (iți aduci aminte?!). Construiam din lacrimi mici castele tranparente prin care ne priveam si încercam să ne “ghicim inimile” (spuneai tu..).

Timpul se adunase într-un colț uitat și neștiut de nimeni. Luam câte o clipă și o rostogoleam pe marginea drumului în aștepatarea ta. Priveam prin perdelele de rouă ale zilei fiecare inimă care se ivea de după chioșcul cu ziare vechi.

(Pelerinii altor lumi
Veneau să se adîncească
În ochii tăi verzi.)

(Îmi zămbeai
Și mă țineai strâns lângă tine).

Două suflete rătăcite și… lumea nu mai era a ta. Trebuia să fim oameni – așa îmi repetai sugrumându-mi cuvintele. Degeaba încercam să te iubesc – mă luai de mână și îmi arătai cât de imperfecte sunt castelele noastre de lacrimi, cât de puțin contează valurile, clipele.

Apoi marea a adus la mal epavele unor corăbii. Culoarea lemnului lăcuit, luciul lanțului de acoră, și forma aceea circulară a cârmei te-au făcut om.

(Mă durea fiecare puls
Sângeram tăcut la fiecare
Atingere umană )

"Ce-o fi dincolo?", mă întrebai. "Cine stă dincolo de mare?". Și Doamne, simțeam fiecare val cuțit adânc intrând in mine.

Lumina a cedat în fața cioburilor colorate ale lumii în care vroiai să mergi.