Viața e urâtă. Cel puțin așa o simt acum. E 1 decembrie. Se cunoaște că deja mă afund în starea aceea de agasantă tristețe îngrozindu-mi ochii...Cred că sunt o ciudată, căci, față de majoritatea celor din preajma mea, prieteni, familie, colegi și alții, par un pic mai de pe altă lume. Normal. Nu-mi place când cei de lângă mine habar nu au să vorbească - ceva ce fiecare a învățat de la un an. Cu atât mai mult mă doare cu cât aceștia sunt cei la care țin cel mai mult. Îi doare și pe ei, chiar dacă nu-și dau seama. Viața lor devine de un amar cenușiu și îmi vine să mor ca numai eu văd ce se petrece de fapt. Ori nu văd bine. Dar este același efect, indiferent dacă am probleme cu văzul. Simt ceea ce simt. E de ajuns. Și ceea ce mă săgeată e o nenorocită amintire a celui care nu a știut să vorbească cu mine. Și nu cred că nu știa, de vreme ce eu îl învățam, dar a preferat să rămână alături de cei muți de simțire și gândire, în același timp crezând că mă iubește. Era din frumosul decembrie povestea lui. Am văzut cum e totul. E decembrie iar...e urât decembrie.