pentru a cîta oară zidurile se prăbușesc pentru a cîta oară ei pleacă murind
apoi femeile țin de mînă copii cu ochi aurii
își suflecă mînecile și încep să zidească din nou

“acum nu e timp pentru lacrimi și am această noapte să mă ridic cetate
Bărbatul meu vine mîine
de obicei aduce cu el cerul deasupra mea”

din lut roșu ele se ridică cetăți apa ochilor îmbelșugat le încheagă pămîntul
cîntecul morții le dă tîrcoale lătrînd
cîntecul iubirii prinde zidul ca să-l înalțe


nu mai este pămînt
de obicei nu mai este pămînt
femeia zidește cu pruncii să termine zidul cetății
dimineața vine
bărbatul vine
dar cerul nu

în cetate este loc pentru doi
și mîinile sîngerînde