...în povestea mea, la început a fost un copil. Al doilea a apărut după trei ani. Au venit și al treilea și al patrulea și astfel, în Tymp, firul poveștii s-a despicat și s-a risipit precum nisipul mării s-a depărtat cu mult mai mult decât ar fi de aici până la dunga zării. De aceea-n ce-ți spun mai departe să lași cât mai puțini “de ce?” Din povestea aceasta în care soarele bate-n fereastră și eu îmi beau cafeaua Singurătății...


(Nu știu cum s-a strecurat secvența aceea de comment. Nici cum de se potrivește atât de bine cu Scara Tympului de astăzi. Dacă-l întrebi pe Mai Tânărul Prieten (Florin), el știe. Și acum, dacă tot am intrat într-o paranteză, și Dorra latră pe Scară... îmi aduc bine aminte povestea unei picături de apă din mijlocul oceanului)...

Până nu de mult, pe Scara lui Escher nu găseam decât uși deschise care nu dădeau nicăieri. Deschideam ușa și urma altă scară care semăna cu cea pe care tocmai o urcasem... și procesul acesta se tot repeta, ca într-o iterație de matematicar, pe care începusem să o bănuiesc că în vecinătatea lui Infinit se strânge pe o minune. Iată că, de ziua lui Alexis s-a întâmplat să nu mai fie așa. Eram într-o ușoară întârziere și urcam Scara sărind peste treptele care altă-dată le vedeam pline de semne de întoarcere din drum. Dintr-o perdea de fum, la capătul scării, o tablă imensă de șah, fără nici o piesă pe ea. « Asta-i din cauza jocului » fu primul gând rostit dintr-o Șoaptă. Îi urmară o Tăcere și-un Ecou. Șoaptele se amestecau între ele. Cum mă învățase Părintele Isihie să scap de iluzii și de confuzii, încep Rugăciunea Inimii pășind pe tabla de șah. Într-o lumină verde, dintr-o dată, dispare totul... Eram iarăși Pictorul (Orb).