Ploua...
Simt o durere acuta in cosul pieptului,picioarele mi-au amortit si mii de cutite imi strapung carnea,ochii mi s-au umflat ca la melc iar lacrimile,ah lacrimile ma impiedica sa citesc mai departe...
Intotdeauna adevarul si sinceritatea au socat dar de data aceasta...

Din zeci de romane celebre ce stateau cuminti in biblioteca mi-a facut cu ochiul o carticica de nuvele rosie ce abia se distingea intre Enigma Otiliei si Morometii.
Plina de curiozitate am parcursul cu degetul fiecare rand citind introducerea,cartea nu continea mai mult de patru nuvele, povestiri adevarate din timpul celui de al doilea razboi mondial scrise cu o sinceritate usturatoare,necenzurate,faptele asa cum s-au intamplat la momentul respectiv.
La sfarsitul introducerii, cititorul era atentionat cu multa delicatete asupra acestor aspecte.
Am dat pagina si un titlu mai mult decat trist,ingrosat si tiparit aiurea ma indemna sa citesc mai departe...
Fara sa imi dau seama m-am trezit in transee alaturi de sute sau poate mii de soldati ce-si asteptau moartea ,in fata mea glodul in care zaceau maini si picioare,bucati de oameni,trupuri strapunse de gloante si mult sange...
Nu mai exista frica,erau paduchii care te mancau de viu,era frigul care-ti intra in oase si foamea.
Se auzeau voci si maini tremurande se intindeau cautandu-se in bezna aceea adanca...frica de singuratate era mai mare decat orice,palpabila si umeda.
Mai ramasesera putini in picioare,urlete covarsitoare ti se suspendau de sfarcurile urechilor,inaintau greu,bocancii se impotmoleau in marea de noroi si picioarele refuzau sa se mai miste...
M-am oprit ,nu mai vedeam sa citesc din cauza lacrimilor...inca mai simteam degete aspre ce mi se agata de ranita,noroiul,paduchii...foamea ...

Ma intreb Doamne daca n-ai murit si Tu cu ei atunci...


...........................................................................................................