Avea părul lung. Atât de lung că nu reușea niciodată să și-l pieptene decât până la umeri. Mai jos iși prindea niște fluturași portocalii, verzi, albaștrii și galbeni, ca atunci când bătea soarele în părul ei, aceștia trebuiau să învețe să zboare către lumină. Spera ca într-o zi să ajungă departe, cu tot cu fluturașii ei colorați si cu buclele ei negre.
Îi plăcea să poarte aceeași rochie, lungă până la glezne, cu un singur voal, ce îi cădea întotdeauna armonios pe lângă șolduri. Era verde. Verde proaspăt de primăvară timpurie, iar mirosul pielii ei aducea a flori albe de Jasmine. Ea nu avea un Sine propriu, pentru că era integrată în natură.
Palmele ei fine topeau în fiecare dimineață bruma adunată pe aripile ființelor plăpânde ale naturii. Purta un singur inel. Era un inel de logodnă. În loc de piatră, era desenat un chip, chipul iubitului ei. Se intâlneau numai în visele nopții, iar norii zilei formau lacrimi de dor pe cerul albastru. Îl respecta și îl iubea din toate inimile născute și nenăscute ale pământului.
De-o veșnicie își oglindeau ochii sufletului în fiecare formă de viață de pe pământ. El era Viața. Ea era forma plăpândă, zâmbetul cald, liniștea nopții, foșnetul pomilor, mireasma florilor...