Uneori mă întreb cum pot unii oameni plagia poezie. E un sacrilegiu atît de dezgustător. Și totuși mă gîndesc la „durerile facerii” poeziei, la ceea ce uneori este un chin copleșitor. Senzația aceea de „născînd” care aproape te sufocă uneori. Cînd îți dorești parcă „să iasă odată”, și ești în stare parcă să încerci orice surogat, orice anestezic, orice cale de mijloc numai să se termine odată. Da, există probabil și „hoți de copii”. Dar nu la asta mă gîndesc acum. Mă gîndesc la faptul că de multe ori ea, poezia, nu se naște ușor. Doare, apasă, chinuie. Uneori e aproape o suferință de care nici nu îți dai bine seama de unde vine. Dar e acolo. Ca un germene, ca un embrion care se zvîrcolește căutînd să ia chip. Iar tu trebuie să fii „uterul” acestei formări.
Îmi vin în minte doi mari scriitori și vorbele lor acum.

George Bernard Shaw spunea: „Adevăratul artist își va lăsa mai degrabă soția să moară de foame, copii să umble desculți, mama să trudească pentru el pînă la șaptezeci de ani, decît să facă altă muncă decît arta sa.”

Vorbind despre scris Henry Miller spunea: „Este un blestem. Da, este o flacără. Te posedă. Are stăpînire asupra ta. Nu mai ești stăpînul tău însuți. Ajungi să fii mistuit de acest lucru. Iar cărțile pe care le scrii. Ele nu sînt tu. Ele nu sînt eu cel ce stau aici pe scaun; acesta este Henry Miller. Ele aparțin altcuiva. Este cumplit. Nu te poți odihni niciodată. Oamenii obișnuiau să mă invidieze pentru inspirația mea. Urăsc inspirația. Ajunge să te domine în întregime. Nu știam cum să scap mai repede pînă trecea și pînă mă descotoroseam de ea.”
trad. pers.