Ne macina timpul iar nisipul
învie legenda începuturilor perpetue.
La bariera dintre sfârșit și început
mă simt albă și bătrână ca valul
ce-și pierde necontenit creasta
la picioarele mele...
Mă strădui să pătrund în seva cenușiului
în care se zbat stindarde albatroșii,
dar mă întorc mereu pe tărâmul neputinței,
departe de tine, departe de noi.
Reușesc să văd cum zboară spre tine,
mereu înaintea toamnelor,
șirag de doruri verzi,
pentru o nouă primăvară,
pentru un nou început...
Totul până ce cu cealaltă mână
ai să întorci clepsidra și am să mă regăsesc
dezrădăcinată printre nisipul
ce ți se desprinde mereu de pe trup,
pentru că ești plaja spre care
valurile mele își caută odihna.