E noapte afara si stau pe ganduri. Le-apas cu greutatea mea si m-apasa si ele, din ce in ce mai tare. E noapte uneori si ziua, mai ales cand clipesc sau pur si simplu inchid ochii si ma gandesc la ea. Cuvintele se-nsira-n randuri de fire-ntortocheate, scurse fluid din picatura de cerneala neagra ca noaptea, crezand c-o sa-mi ofere linistea visata.

Incerc, la plezneala, inca un text armonic pentru cine stie ce cititor ratacit pe axa timpului si-mi da prin cap o ipoteza: ce-ar fi daca timpul, dusmanul nostru cel de zi cu zi, ar sta incremenit in loc? Acum si-atunci sa fie in acelasi punct pe axa, maine si ieri sa fie azi mereu. Inseamna ca totul ar sta pe loc sau s-ar misca-ntr-o goana infinita iar distantele, acele drumuri lungi ce ne despart, ar fi nimic. Inseamna ca aici si-acolo-ar fi-n acelasi loc, deci ea e langa mine chiar acum, e in mine, suntem niciunde si suntem peste tot, da e egal cu nu, iar alb si negru sunt tot una. Si cand ma gandesc ca toate astea sunt niste conventii … Si-n Carte ni se spune ca la-nceput a fost doar El, nici bun, nici rau, si bun si rau. Il face pe Satan de bunavoie, doar ca o presupunere, se lupta peste lume binele cu raul si-apoi, intr-un final apocaliptic, raul e-nvins. Dar fara rau, binele ce-i? Seamana ingrozitor de bine cu demonstratiile prin reducere la absurd, pe care le-nvatam candva, in scoala generala, nu zici?

Ziua mijeste printre draperii, e tarziu si nu am apucat sa dorm deloc. E tarziu sau devreme? Nu inteleg nimic ... sau poate abia acum incep sa inteleg. Poate ca ceasul de la mana e de vina … si daca nu-l intorc la timp va sta iar noi … vom fi-mpreuna iar.