Construiesti din nou lumea
cu nou,
prin nou,
o lume noua.

O construiesti cu mainile mele
modeland cu mare grija
lutul de ganduri
pentru a obtine o sfera
perfecta.

Ai maturat printr-o suflare
praful dintre gene
si l-ai lasat sa cada
pe asfaltul proaspat.

Iti place sa-mi despletesti parul
ca sa-nvelesti cu el
suflete adormite devreme
intr-un intuneric
puternic luminat
de lumina din noi.

Ne-ai lasat iubirea sa pluteasca
pe un nor alb;
mai bine o uitat pe nori de ploaie,
sa ploua pe noi,
prin noi,
pe altii
cu stropi de trairi senine.

Vopseai peretii unei case
in invidie,
in gelozie,
caci nu putea fi totul
roz.

Cu fragmente de texte
si fraze fara noima,
furate din caietele mele,
ai pavat stradutele intortocheate
ce duc toate spre acelasi centru.
"Unde se afla centrul?" te-am intrebat.
Ai aratat cu degetul spre pieptul meu.

Trebuia sa picuri roua
din sudoarea fruntii tale,
sa se scalde in ea
minti ratacite.

Ai aruncat pe cer
un soare rosu aprins
si un sarut
a-ncins asfaltul.

Cerneai printr-o sita uriasa
catece
sa le fredoneze tinerii
noaptea, pe strazi,
dupa un pahar de vin
rosu de rani.

Nu doreai sa-mi iei pacatele,
insa ti le-am asezat in palme;
le-ai pierdut in iarba...
Mi-ai promis ca vei ridica,
pe o colina,
o bisericuta din lemn.

Mai ramasese
zambetul din ochi,
dar ai marturisit ca il pastrezi
pentru zile ploioase.