- Unde mergi?
- Nu știu...departe.
- Departe față de ce?
- Față de aici, față de acum. Vreau să mă pierd.
- Și dacă te găsește cineva? Atunci te vei întoarce?
- Unde? Aici nu e nimic! Aici nu e nimeni! Nu e nimeni care să mă aștepte până când mă voi intoarce.
- Atunci de ce pleci? Nici acolo nu vei avea pe nimeni.

Am tăcut. Nici vocea nu m-a mai intrebat nimic. Am mers mult pe nicăieri. Am cerșit pe la porți străine. M-am agățat de mila oamenilor. Am ajuns să cunosc cerul și pământul, stelele și apele, norii și copacii.

- Când vei ajunge?
- Probabil niciodată. Am pornit într-o călătorie fără sfîrșit.
- Și care e rostul?
- Să găsesc viața.
- Ea te va găsi pe tine. Și va trece pe lângă tine exact cum ai trecut tu pe lângă tot. Nu ai dat importanță nimănui.
- A fost alegerea mea. Dar ce îți pasă atât de mult? Cine ești?
...
- Răspunde-mi!

M-am încăpățânat și mai tare și mi-am continuat drumul spre nicăieri. Viața m-a ajuns din urmă, exact cum mi-a spus vocea. Am întors capul într-o parte și am sfidat-o. Ea a trecut pe lângă mine furându-mi suflarea, sfidându-mă la rândul ei, lăsându-mi sufletul să colinde în neștire între doua tărâmuri necunoscute.

- Nu mai ai nimic să-mi spui?

Nu am primit nici un răspuns. Vocea nu mai era. Mă întrebam cine mi-a vorbit. Conștiința? Durerea? Frica?...Moartea? Îmi este frig. Încerc să-mi dau seama dacă mai exist. Exist în neexistență. Închid ochii și reușesc să văd! Da! Văd tot ceea ce n-am văzut atâta timp! E ceea ce căutam. Am ajuns. Călătoria mea s-a sfârșit. Uite și viața. Þine cu ea respirația și pulsul meu. Îmi zâmbește sarcastic și dispare. Eu sunt încă aici. Aici. În lumea mea. În viața mea. În tărâmul de nicieri. Mă simt iubita. Mă simt înțeleasă. Mă simt în viață. Traiesc! Deschid ochii...