Soare cald, străin, se scurge cu zgomot de suflet uscat de pe frunze încă avide de viață, bătrâne de timp. Pășesc fără ritm pe un pământ sufocat de realitate tomnatică, împietrit parcă, în nemișcarea surprizei ciclice a morții ce duce nefirescul culorilor în brațele pasiunii, a admirației. Respir aer rece, împins forțat în plămâni de mâini nevăzute, pe care cred că mi le amintesc.
La fel acum, ca și atunci, strivesc simbolul ubicuității tale în lipsa ta. Îmi amintesc de prima toamnă în care am plâns văzând frunzele răstignite vulgar pe cruci lumești, sfâșiate de verdele ce îmi amintea de ochii tai.
La fel acum, ca și atunci, vântul îmi spulberă speranța că mai ești cu mine, cu aripi galbene, cu chipul palid al neputinței.