Da, ESTE mai mult decît o poveste, o obsesie, putere, dragoste de sînge, durere, sex, drog, dependență, compromis, acțiune... O Doamne, cîte și mai cîte plăceri (așa-zisE-) interzisE. Să reușești performanța de-a te cuceri (REcuceri) pe tine, mai înainte de toate, pentru a fi pregătită să-l întîmpini, mai apoi, pe el. Pe Cel Singur. Mereu. Albul ce o completează pe Cea 'Prea Neagră'. Cel de 'Prea Departe'. Dar întors, extatic, cu fața spre tine (adică ea)-(adică eu).

De ce a încetat să mă mai incite ideea de ‘Destin’? I-a murit cumva magia din albia necunoscutului? Se poate?… Nu mă mai chinuie nici ideea de spațiu închis, de exemplu. Și asta în ciuda claustrofobiei, a groazei, a purei nebunii… un colier întreg de cruci pe care am fost blestemată să le (su)port. Să le car în spate. (Coloana mea are acum forma unei banane. Și mușcă din ea maimuțele timpului. Să le fie de bine, măcar lor...)
Astfel uraganul s-a deformat, pe nesimțite, într-un vînt ceva mai puternic. Pe atunci marea părea încă afectată de a sa suflare. Mai apoi vîntul s-a lăsat sedus de răcoarea plăcută a unei brize. Iar, într-un sfîrșit, briza s-a topit. Ca un cub de gheață abandonat în paharul ispititor de vin roșu. Dulce, dulce, dulce, dulceeeeee, dar FATALÃ halucinație ! – Iluzie – Vis (deși sună deja destul de comun, acești termeni arhi folosiți)… Și s-a topit și ea, briza, încet, încet, subtil, în seninul cerului. Iar cerul era al meu ! Totul era al meu ! Pentru că eu SUNT totul în această istorie. Restul NU SUNT (decît iluzii)… Astfel pînă și briza și-a pierdut răsuflarea. Chiar și ea. Ultima. Cea cu stea în frunte. Dar unde? Unde? În mine? Sunt eu vinovata? Esența solitudinii?
Culmea singurătății (știți care este?) : să te rupi în două – trup de suflet. Iar trupul să ridice arma, să o ațintească asupra sufletului, și să apese pe trăgaci. Și apoi?... Apoi ce? O mai fi cerul și totul încă al meu (încă al tău)? Dacă nu mai sunt acolo să îl pot, în continuare, avea? Dacă nu mi-am mai rămas a mea, nici măcar eu... ?

Poftim? Patetic, ai spus? Nimic din tot ceea ce cuprinde simțirea (incluzînd chiar și ‘ne-simțirea’!) nu poate rezulta a fi patetic. (Numai asta nu!) Patetică ar fi însăși folosirea acestui termen în contextul respectiv.

Gata! Destul pentru o pagină. Ba mai mult, ar putea fi chiar destul pentru o viață întreagă. Destul pentru o noapte. Pentru o mînă. Pe urma încă unui suspin. Un gînd adunător de gînduri numai bune de pus la colecție. Destul pentru un singur deget (apropo de “patetic”) apăsînd clapele, lipsite de orice urmă de muzicalitate, ale prea perversului obiect al venerației zilelor noastre – computerul. Comentariu destul de banal în fond, pentru un sfîrșit… În fine, ESTE ! Și asta ajunge, pentru un alt oarecare biet final, al unei alte oarecare biete scrieri, al unei Alte oarecare... eu.

S-a stins Lumina.