n-am să mai sărut
pe frunte nici o moarte nu voi mai crede în grimasa
sărbătorilor amăgindu-mă că este zâmbet fără motiv

zadarnic vinul
mi-a făcut sângele panglică peste inimă arăt
ca un cadou pe care nici un copil nu l-a dorit

n-am să mai dau minciunii de pomană grâul trupului
meu colivit colacul buzelor turta obrajilor dospite în
negocieri de adormire

la fântâna arteziană
a cimitirului un puradel străveziu dă unei cățele care
a fătat de curând apă din căușul palmelor licurici de
lapte îi sclipesc pe
mamelele care ating pământul

trece un stârv cu piele de rafie cu sete de rabie călcând
trupurile morților sufletele morților și visele așezate pe
cruci într-o răsuflare de fulguire în care nevăzute gheare
de porumbel se întipăresc preț de o clipă

ușa capelei
tremură într-o balama vântul trage de sfoara clopotului
și parcă trage a rău întotdeauna mai e cineva de murit
de parcă morților le-ar fi urât să dojenească singuri și
– așa se spune – iau pe cineva apropiat

aproape îmi deslușesc
numele rostit de limba de aramă îmi pare că descifrez
o vorbire pe care nimeni nu și-o amintește
haita cuvintelor mă latră rupându-mi veșmântul
și
parcă tata ivit de nicăieri lovește câinii peste bot
cu oasele trupului său

cântă!
cântă și mergi mai departe! îmi spune altminteri
de plictiseală toți morții
se vor preface în javre nici o ușă nu se va mai închide
fumul lumânărilor va îngropa cerul și soarele și anotimpul
va fi de os va fi de plastic va fi din fragmente

copiii cui ne dezmembrează
ca pe niște jucării de primăvară pe umerașe de muguri
uniformele viilor se îngălbenesc se albesc devin
uniformele morților rămase mici oricărei fericiri
pământene

centurionii propriilor așteptări ne întoarcem de la război
singuri
soldații noștri au murit apărându-ne și doar moartea
ne-a făcut să înțelegem că
vii fiind nu am apărat încă pe nimeni