M-am trezit...
o biată sămânță purtată de vânt.
Și mă încurajam singură,
că totul va fi bine.
Pluteam aievea...
fără vreun discernământ,
la îngânarea,...
din rău și bine.
Mai totu' a fost frumos,
până ce...
vântul s-a oprit din adiere.
Și dintr-o dată,
pământul l-am simțit.
Pe lângă frunzele...
condamnate la pieire.
De jos...
privesc tabloul,
cu tenta lui sinistră.
Copaci înalți...
și plini de biruință.
Cu trunchiuri falnice,
ce se ridică-n cer.
Și mica parte de lumină,
ce îmi era atribuită.
Îmi e furată mișelește,
de acești copaci...
plini de mister.
Și mut de atmosferă,
trimit un ultim gând, la cer...
ca să adune ploaia.
Să-și lase picurii, ușor...
să cadă.
De apă am nevoie chiar și eu,
să cresc atât,
cât să-mi recuperez...
lumina cea furată.