poemul acesta nu e despre ninge ca în povești
e despre cum stăteam ieri ca o iarnă în stație
singura fără urmă pe umăr fără sărut pe colțul casei fără
nume în buzunare doar mărunțind a ninsoare
cerul și fiecare a douăsprezecea aripă

de aici ar fi început alt poem pe aceeași stradă de iarnă
colț cu gara din care mereu plecam o singură dată spre tine și tu
tocmai atunci îți găseai să alegi numere
din acelea de tablă puse pe casa bunicilor
pentru ca poștașul să aibă unde veni într-o zi
cu ziarul felicitările pierderile
cine a mai murit aducătorului recompensă și eu
tocmai atunci să uit că am scris poemul acesta
ca și cum ar fi mereu cineva care pleacă

dacă tu nu strigai în urmă cu tălpile și cu ce-a mai rămas după îngeri
să purtăm amândoi mănuși potrivite pentru câteva cuie
și un torticolis de suflet