De departe
ai spune că fac parte din mulțime,
că nu sunt decît una din multe
pietre scumpe
ce-au rămas uitate
în inimă de stîncă…

Dar pe mine
m-a uitat tocmai acela
care a dat la o parte o frîntură,
o biată cărămidă
din mănăstirea-n care am fost zidită,
deja de-atîtea veacuri…

și m-a lasat să gust
savoarea luminii

și m-a lăsat vrăjită
de-a ei căldură

mîngîierea pe creștetul,
greu lăsat la pămînt

m-a înviat timp de o clipă,
pentru un viitor prezent,
încununat
cu încă o mie și una de lacrimi

m-ai uitat acolo,
privindu-mă încă
de departe
cum mă sting
din nou…