O liniște cu miez de tăcere
îmi șuieră peste coaste fără soț,
pe sub brațe, pe sub mâini
cu palmele neîntoarse spre cer.
Preț de o clipă,
mi s-a părut că aud un hârșîit
pe la vârfurile aripilor...
Poate a fost o părere.
Poate.
Poate ea, țărâna însuflețită ce sunt,
să nu își ia lumea în cap
în timp ce zboară?!
Poate, dar până una-alta,
suntem în perioada fluxului
iar eu îți mângâi coastele
cu priviri înspumate,
guler răsfrânt de vânturi
și răvășită neresemnare sub pleoapă.
Știi?!
M-am obișnuit să aud
respirația întretăiată a mării,
să simt cum îmi cresc
pene de albastru cu negru
(depinde de unde privești cititorule!)
străpungându-mi porii ființei.
M-am încumetat
-pentru a câta oară ? -
să îmi țes covor de vise sub tălpi
din când în când, trăgându-mi sufletul
după mine, departe...
departe de firea dezlănțuită.