spectacolul lumii începe cu o umbră aruncată de pe scara rulantă spre cer
e tot un fel de a face semne cu barda în trupul firav al mimului condamnat să ne spună
de câteva ori pe zi cu aceeași tăcere aceeași frază contorsionată
desfrunzindu-se toată când hohotim fără glas

facem cercuri cu limba pe talpa aspră a nopții
ne avântăm în ceața lânoasă cu încă un pas de nemăsurat

spectacolul continuă cu ochii închiși spre sensuri tot mai tegumentare
când din burta unui zeu noctambul cu șapte ochi și cu șapte picioare se nasc toate cuvintele într-o limbă amară
(aplaudăm frenetic finalul neașteptat)

un urlet mut între două ceruri de sticlă rămâne răstignit pe o scară