suntem condamnați să ne întoarcem aici
în închisoarea zămislită pe potriva durerii
din mijlocul neputințelor noastre să respirăm în culori
să schițăm porți unde există doar moarte
să râdem a plânge sau măcar să învățăm

și vibrează pereții a liniște înspre trupurile căzute în somn
contururi fără cuvinte și chipuri fără noroc
iar în mijlocul lor îmi aștept dezlegarea
căderea în păcatul dimineților singure
eu
trecătorul prin viețile voastre
singurul care nu înțelege nimic
și tu
să-mi tulburi tristețea din nou
precum vântul stâncile
să întârzii cu ochii pe rănile tale
încercând să te vindec

și toate în vis
dincolo
mult înspre nord

în rest
în fiecare dimineață e toamnă
în fiecare dimineață tăcem
ca și cum am vorbi