Și câte vise nu se-adună
și plâng și se-ncolăcesc ude
în propria lor deșertăciune, nude,
implorând-o milostivă mână...

începe-a se umple vidul
cu miez de ziuă și de noapte,
când uită timpul
a se cere și ceasul a mai bate;

și când pe străzi-n mocirle
câinii s-adapă,
și pe tinere copile
ispite reci le cheamă,

când marea se-nclină
și orizontul se-ndreaptă,
oblojită de nori, senină,
luna așteaptă...

visează iubite, visează că ești
un viu mănunchi de stele
măiestre, cerești,
când putred zaci-n neștiință printre ele !