am mângâiat lumina de sticlă
bătându-mi în ochi povestea
castelului de nisip
dărâmat într-o seară aproape de mai

escorta de stele căzătoare avertizase de mult
frigul și norii și ceața
golul dintre miile de cioburi
haine
împrăștiate în cele patru colțuri de lume
jucând de-a v-ați ascuns cu mintea obosită
la oră mult prea târzie dictată de ceasul din perete
mâncat de carii absurde
nu știau că nu pot opri timpul așa
ori poate că aveau alt plan

picură stropi de amintire aburind
rama îngălbenită de vreme
stârnind invidie sufletelor moarte
și atât

tremur șters al imaginii mele în oglindă
țin strâns capătul opus- să nu iasă cealaltă
umilă ca de obicei
vorbind în șoaptă să nu o audă
zeul pierzaniei