există o dimineață în care te trezești că vezi lumea altfel decât o știai
de parcă din albastru irisul ți s-ar fi colorat peste noapte
în verde
sau negru
dinăuntru către în afară roiesc gânduri necunoscute
desenând sensuri până mai ieri hibernând în orbite
un fel de maturitate cronică încleștată în puseuri acute la fiecare răsărit de lună
o durere inexplicabilă între coastele închise ermetic în jurul inimii
care mușcă din smalțul jocurilor uitate ce nu mai miros de mult a vacanță
copilărită cu tălpile goale prin praful uliței și cu genunchii zdreliți de atâtea vise

nu-ți mai amintești cum e să te rotești de dragul horelor
și să înveți zborul cu fiecare privire dincolo de verdele explodând în plopi
nu mai știi beția rostogolirilor prin ierburile proaspete mirosind a suflet de vară
te privești cumva din afară cu ochiul rece al camerei de luat vederi
ca într-un film suprarealist în care rolurile se suprapun până la confuzie
ești doar tu în fiecare clipă același dar mereu altul purtând pe buze
surâsuri conjuncturale exersate îndelung în fața oglinzii

te trezești apoi
îmbrățisând în fiecare noapte un colț contorsionat de amintire
și regretand că nu ai mai avut timp să te mai vezi de mult
îți mai faci din când în când vizite de curtoazie de sărbători
dar te uiți
din nou
în clipa imediat următoare

uneori
dar numai uneori
te oprește din alergare un deja-vu ofilit pe marginea sensurilor giratorii
ridici din umeri
și o iei din nou de la capăt
de la capăt
de parcă răsăritul
ar izvorî
din tine
în fiecare noapte