Ea singură la fereastră
Lună plină
În stradă forme și lumini
dorm pe asfalt
De partea cealalta, el cască rotund
și cu pofta
Umbrele se trezesc
îi fac semn cu mâna

Apoi își continuă somnul
cu ochii, cu buzele, cu nasul

Formele acestea nedrepte
saltă din somn ca niște iepuri!

Tăcere
Ea își amintește
La fereastră lună plină
Câteva stele clipesc în urmă
întrerupte

El își amintește…
E dimineață
În mână ține un joben
Iepurii de pe asfalt învață drumul înapoi spre casă
Luna își coboară zâmbetul larg dincolo de odaie
La un moment dat camera capătă o culoare pală

În fața ei cincizeci de narcise
“Zâmbiți? Astăzi nu sunt soarele vostru!”,
timp în care se preface în regina nopții

Au plecat. Acum ea se joacă de-a luna
În continuare este singura fiica a penumbrelor,
a formelor desenate pe asfalt


El o privește după narcise
Ea, nici rotundă, nici iepure, nici dreaptă, se miră:
-Ai mai venit o dată?!
-Nu, e prima oară. Sunt cincizeci
-Da, știu! Le-am numărat. Ai mai venit o dată