Cu tălpile-nmuiate-n plecăciune
Mă-ntorc în mine, lut primordial,
Și mă frământ în palme, rugăciune,
Într-un cocon, plutind imaterial.

În cochilia mea atemporală
Îmi storc din sânge fructul interzis
Și, într-o presimțire siderală,
Mă exilez în raiu-mi circumscris.

Din cerul nemișcărilor virgine
Se rupe apa sufletului meu
Și mă renasc! Născându-mă pe mine
Un semn de întrebare sunt, mereu.

Și-abandonată-n pacea limitrofă
A unui somn adânc și circular,
Azi nu voi scrie nici măcar o strofă
Ci-mi voi tăcea în trup ca-ntr-un altar.