ce suflet imbecil…se lamenteaza necontenit de cand larvele sunt in doliu.
le-a murit apetitul atunci cand savurau de zor o parte din trupul meu...
ma devorau pur si simlu
pana cand au ajuns la inima si au dat de mucegaiul dulce-amarui
cu miros de latrina .
Au vomat involuntar pe ea...
desi stiau ca inauntru zace sufletul,nerabdator sa iasa.
Acum nu ma mai pot odihni in pace, chiar daca pe piatra funerara mi-am scris ingrosat chestia asta...
pe vremea aia, inainte sa ma ingop,
nu stiam ca inima mea pute a hoit.
Iar acum sufletul, sarmanul, isi plange de mila caci a ajuns sa pluteasca in voma larvelor...
macar, zice el, inainte plutea in propria voma.