în Thalasium pe-o piatră cu talpa rău
de drum răpusă
Ambigua ședea plângand tot alegând
ciulini și scursă

atat de rău în piept simțea sughițul
de o săptamană
că-i putreziseră pe drum merindele
cu tot cu mână

în urma sa milogii cârd făceau pariu
când o să moară
între sandale și tălpi viermi deasupra
nori de corbi o cioară

nemijlocit neîncepută lucrarea nu-i da
ajutor
parcă nicicând nu mai simțise cerul cum
îi șade leneș pe picior

credea și se-ndoia-n tăcere visa întâiul
făt jertfit
precum o vită la tăiere purta în inimi
un cuțit

de-aceea își pusese-n gând să umble
templele din lume
să roage zei de orice rit să pună fiului
său nume

dar peste tot aceleași fețe viclene lungi
suflate-n aur
în templele păgâne chiar o-mpreunase
zeul-taur

că am uitat să spun aceasta era Ambigua
fior de rut
ai fi jurat că are nuri chiar și în negul
de pe gât

atâtea părți avea-n întreg că toți voiau
să le cunoască
încât făcuse răni pe pântec și pielea zile
peste coapsă

așa tărie în virtuți aveau îndrumătorii
sfinți
își coborau din calendare priviri spășite
și cuminți

de piatră tot ai fi dorit să-ți spună păsul
pe sub poală
și parcă toți batalii firii ieșeau din cimitir
să moară

dar ce încoace sau în colo treceau zăpezile
ca vara
iar ea umbla nesiluit cum umblă dimineața
seara

și nu afla o lămurire la ce-ar putea și cum
pieziș
vreun zeu mai mare peste zei să decreteze
ei feriș

cei ce fuseseră ieri tineri îmbătrânind tot
mai voiau
dar le slăbiseră genunchii iar cărnurile
se înmuiau

ce mic i se părea pământul bătut destul
în lung și lat
cât de firesc de-acuma sensul băloaselor
rotiri în pat

chilii palate scorburi pesteri aceeași silă
pașii rup
să ceri cuiva suprema jertfă de-a te primi
la sine-n trup

și ca și cum n-ar fi destulă orbire-n
scârba de-a trăi
a înțeles pe fiu că-l poartă-n mintea care
va veni

pe urmă