Cineva mi-a spus
O părere ce mi s-a părut cinică,
"Dacă a ajuns în moarte clinică,
Ar fi bine să o lași, s-a dus!"

Dar n-am crezut și continuam să-i dau iubire,
Zi după zi, doză după doză.
Acel ceva o înghițea ca pe glucoză,
Dar nu putea să se transforme-n nemurire.

O, cât am fost de surd, de orb!
Când mi se tot spunea că moare,
Iar eu credeam că iubirea e resuscitare,
Era doar moarte apa vie ce credeam că sorb.

Într-un târziu am descoperit uimit,
Că dacă și-a dat ultima suflare,
Poate sa trăiască în continuare,
Fără a mai fi ce ai iubit.

Am să închei aceste rânduri din această carte,
Scriind un lucru pesimist,
Care e adevărat, deși e trist,
Și anume: nu mai există viață după moarte.