De-o vreme pășesc pe urzici
Și nimeni nu-mi știe pelinul.
Cortegiul tăcerilor, bici,
Își bănuie-n carnea-mi festinul.

De sânge copacului meu
Îi cresc aripi, frânte de-a gata.
- Privește-mă, trist Dumnezeu
Și-nvârte mai repede roata!

Cuvânt pe cuvânt să-mi adun
Destinul, aprins în cerneluri,
Să vin către Tine, să spun:
Surâde-mă, Doamne, la ceruri!

Iar turnul, cu scările-i vechi
Sub palide bolți de lumine,
În versuri, cu rime perechi,
Să-ngâne-un poem despre mine.

Și-a scrie-un zețar, ostenit,
Un titlu, în foaia de seară:
„Cu plânsul pe buze-a venit.
Plecând, a surâs prima oară.”